Punct de vedere

- Ce faci?

- Bine.

- Cum te simti?

- Foarte bine.

- Ai terminat tot ce ai inceput? Ai rezolvat toate problemele?

- Nu. Nu e extraordinar? Mai am de terminat lucruri, de visat, .. Asta inseamna ca sunt viu si am dorinte. 

Povesti

Cand eram mica inventam povesti pe care i le spunem strabunicii mele. In nici o poveste balaurul nu era balaur. Se transforma in Fat Frumos. Probabil ca si astazi astept ca raul sa se tranforme in bine. Nu stiu cum si prin ce formula magica.  

Broderie? Nuuuu... Poveste

Elefantelul

Ionel scria. Afara era cald si mirosea a vacanta. Dar baietelul trebuia sa-si faca temele. De ce? Asta nu stia nici el. Prietenii lui erau afara de mult timp. Li se auzeau glasurile. Exasperat, se uita prin camera. Caietul era deschis si el nu scrisese decat titlul. Nu avea chef si gata. La un moment dat se auzi un zgomot si se trezi, fara sa stie cum, cu un elefant mic cu o trompa mica si caraghioasa, exact in mijlocul paginii pe care trebuia sa scrie.
- Tu de unde ai aparut? intreba baietelul
- Cum de unde? Din rama.
- Care rama?
- Rama fotografiei de pe biroul tau.
- Pai ce elefantii din rame sunt adevarati?
- Cateodata sunt.
- Si cum te cheama?
- Nu am nici un nume. Imi poti spune cum vrei.
- Mmmm… Nu stiu. Ce-ai zice daca ti-as spune Cerculet?
- De ce Cerculet?
- Ca esti grasun si rotund.
- Hi, hi. Bine. Imi place.
- Pana la urma de ce ai aterizat aici si nu stai cuminte in rama?
- Te-am vazut suparat si plictisit.
- Pai sunt. Pentru ca trebuie sa stau in casa.
- De ce?
- Sa scriu tema la matematica.
- Matematica? Intreba Cerculet rostogolindu-si ochisorii negri. Ce e aia matematica?
- Nu stiu cum sa-ti explic. La matematica invatam sa numaram, sa adunam,....
- Hi, hi. Sa numarati? Si ce numarati?
- Tot ce vrem.
- Da? Atunci spune-mi si mie cati elefantei sunt pe rama.
- Pai... 1,2,.... 4
- 4? E mult sau putin?
- Pai eu stiu ce sa-ti spun? E mult, cred.
- Hi, hi. Si daca am fi fost 100 si am fi iesit cu totii din rama?
- Ar fi fost prea mult. Ar fi fost o invazie de elefantei.
- Altceva ce mai faceti voi la scoala ca de matematica m-am cam plictisit.
- Invatam sa scriem.
- Ce inseamna asta?
- Facem litere pe caiet.
- Asta inseamna sa scrii?
- Daa..... Facem litere si literele astea ne ajuta sa spunem cuvintele.
- E, na. Pai daca nu invatati literele nu ati putea vorbi?
- Nuuu.... Nu ai inteles. Cu literele scriem ce vorbim.
- Ma rog, zise Cerculet. Se pare ca nu prea ma pricem la chestiile astea.
- Pai tu nu te duci la scoala?
- Eu? Nuuuu..
- Pai cum? Nu inveti nimic?
- Pai stiu tot ce trebuie sa stiu.
- Cum asa?
- Ma invata mama.
- Si mama ta unde e?
- A plecat.
- Nu te cred. Tu esti un elefantel mic dintr-o rama. Si nu ai mama.
- Nu? Intreba Cerculet incepand sa planga.
- Nu mai plange. Daca esti singur vii si mai vorbim amandoi.
Cerculet zambi si clatina din trompa cu veselie.
- Ce bine! Hai, treci si scrie temele ca eu plec acum.
- Unde pleci?
- In rama, prostutule, nu de acolo am venit?
- Ba da. Ma lasi singur?
- Ne vedem maine. Tu ai treaba. Trebuie sa numeri si sa faci litere, zise Cerculet zambind smechereste. Am vazut ca te pricepi.
- Bine, bine. Ne vedem maine.
Cerculet topai un pic si sari in rama. Ionel se apuca de scris zambind.

Picatel

A fost odata ca niciodata un gandacel. Era foarte mic si foarte vesel. Si avea niste picatele rosii de care era foarte mandru. Nimeni nu mai avea picatele asa frumoase in toata lumea.
Intr-o zi de vara, Picatel mergea zglobiu printre ierburi. Si canta. Canta de se auzea in toata valea.
Se trezise de dimineata cu ganduri mari. Vroia sa cucereasca lumea. D’aia era asa de vesel.
Se spalase bine pe fata cu un strop de roua, mancase un fir de iarba si plecase la drum. Si mergea plin de voiosie, asa cum va spuneam. Nu stia prea bine de unde sa inceapa curerirea lumii dar era plin de incredere. Se gandea ca avand avand niste picatele asa de rosii si frumoase ca ale lui nu se poate sa nu reuseasca.
Se agata de un fir de papadie si se legana un pic pe el, mirosi o floricica mica si albastra si pleca mai departe. Floricica se uita lung dupa el, plina de mirare:”Ce o fi cu Picatel de e asa de grabit?”
Canta si mergea. Iarba era mare si-l impiedica la mers dar Picatel invatase de catva timp sa sara peste ierburile mari asa ca nu-si facea griji din cauza asta.
„Ce faci mititelule?” se auzi dintr-o data o voce baritonala „Unde mergi asa grabit?”.Picatel se uita in jur si nu vazu pe nimeni.
„Cine vorbeste?”
„Sunt eu, Negrisor.”
Picatel se uita in sus si-l vazu pe prietenul lui catelul Negrisor cu care se juca in fiecare zi pe vale.
„Tu esti? Ce faci asa de dimineata?”
„Dar tu unde mergi asa repede Picatel? Nu vrei sa ne jucam?”
„Nu pot ca am treaba.”
„Ce treaba ai?” intreba Negrisor cu ochii lui mari plini de mirare. „Ce treaba poate sa aiba un gandacel ca tine?”
„Vreau sa cuceresc lumea!”
„Ce vorbesti? Cum adica sa cuceresti lumea?”
„Pai .... cum sa-ti spun eu, vreau ca toata lumea sa ma cunoasca si sa ma iubeasca.”
„Si cum vrei sa faci asta? Tu esti doar un gandacel!”
„Si ce e cu asta? Nu vezi ce picatele frumoase am?”
„Daca tu crezi ca poti sa cuceresti lumea e treaba ta. Dar sa stii ca mai sunt pe lumea asta o gramada de gandacei cu buline rosii ca ale tale.”
Picatel se supara pe prietenul lui si pleca mai departe fara sa-i mai vorbeasca. Nu mai canta. Era un pic incruntat si necajit. Si din cauza asta nu se mai uita bine in jur si nimeri intr-o picatura mare de roua.
„Uf, fir-ar sa fie! Asta imi trebuia acum! O sa pierd o gramada de timp sa-mi usuc aripioarele!”
Se aseza imbufnat pe o frunza, la soare si ofta. Se gandea ca pana pe la pranz o sa fie departe si acum...
Langa el se inalta o floare frumoasa de mac. Se uita in sus la ea si inlemni. Era rosie ca picatele lui. Cum? Mai erau si altii care aveau culori asa frumoase? Nu se poate! Se supara si mai tare.
Dar incepu sa bata vantul si petalele macului se raspandira pe camp.
„Hi hi, zise Picatel, culorile macului au pierit in vant pe cand ale mele au ramas.” Se inveseli din nou si porni la drum.
Soarele era sus si Picatel salta zglobiu. La un moment dat i se facu foame si se opri sa manance un pic. Cand inghitea de zor un fir de iarba se auzi o bubuitura.
„Ce-o fi asta?”
Si pana sa mai aiba timp sa se gandeasca pe langa el trecu o gaza mare-mare care mai mai sa-l striveasca.
„Uf, abia am scapat! Ce faci, nu vezi pe unde mergi?”
Dar nimeni nu-l auzi ca sa-i raspunda.
„Ce-o fi fost asta? Chiar n-o fi vazut ce frumos sunt si ce buline rosii am? Cum sa nu bage de seama?”
Si abia atunci isi dadu seama Picatel ca pe lume sunt gaze mult mai mari decat el. Si increderea lui se narui. Cum sa faca el sa cucereasca lumea? Pleca mai departe cu lacrimile curgandu-i siroaie din ochii mici si negri.
„Si eu care credeam ca toate lumea vede ce buline frumoase am! Acum ce sa fac?”
Tocmai atunci trecu pe langa el in zbor in fluture.
„Hei, ce faci de esti asa de suparat? Nu vezi ce frumos e afara? Hai sa ne jucam un pic.”
„Cum sa ma joc eu cu tine? Tu zbori!”
Picatel uitase, de suparare, ca are aripi.
Isi aduse aminte cu un zambet, isi desfacu aripioarele si i se alatura fluturelui.
Uitase cat de bine era sa pluteasca asa, fara nici o grija, in bataia vantului.
Era soare. Si el zbura. Si picatelele-i sclipeau in soare. Si ce frumos mirosea campul!
Si Picatel uita si de lume si de cucerirea ei. Pentru ca era prea frumos sa te bucuri de soare, de iarba, de zbor si de prieteni.